Teatrul- un suflet ce-și așteaptă spectatorii

Pustiu și obosit, privește trecătorii cum merg, se bucură văzându-i cum râd si se simt bine. Își aduce aminte de măreția lui, o măreție pe care simte cum și-o pierde zilnic din ce în ce mai mult. Acei oameni îi aduc aminte de aplauzele pe care le auzea în fiecare sfârșit de săptămână, îi aduc aminte de chipurile fericite și satisfăcute cum plecau, toate astea acum sunt parcă atât de departe, parcă a trecut o eternitate de atunci. Poate această singurătate care îl copleșește din ce în ce mai mult se va termina, dar când? Cât mai are de așteptat? Când se va putea bucura iar de acele zile în care oamenii de la mic la mare se aglomerau pentru o "simplă" piesă?

Veneau pentru că știau că pentru o oră nu mai erau în orașul lor atât de monoton și de cunoscut, în acea oră călătoreau în imensitatea timpului și vedeau lucruri pe care nu ar fi putut sa le vadă și simțeau ce nu ar fi putut să simtă. Se simțeau uneori poate într -o schiță de-a lui Caragiale, sau plângeau când Romeo alegea să se sinucidă deși iubirea și visul lui erau atât de aproape sau ajungeau să simtă disperarea vremurilor de război, vremuri atât de îndepărtate, poate fictive, le simțeau atât de aproape, parcă erau și ei acolo. Toate aceste emoții parcă sunt doar un vis, parcă au trecut ca un gând călător care nu se știe când se va întoarce. Dorul și nostalgia îl cuprind, dor de acei oameni frumoși, plini de pasiune care umpleau sala doar cu o simpla privire sau un simplu gest. Aceia nu erau oameni ca oricare alții, aceia nu erau doar artiști, erau actori.

Actorii, suflete nobile, suflete libere, singurul moment când se simt acasă fiind pe scenă. Există oare o bucurie mai mare decât sunetul aplauzelor sau de complimentele la sfârșitul unei piese? Există emoție mai mare decât atunci cand vezi spectatorii cu sufletul la gură intr-un moment culminant, iar apoi triști la finalul piesei pentru că din păcate acel tărâm magic are un sfârșit? Oare există persoană să simtă mai intens decât un actor? Actorul uită de tot, uneori uită și cine e, pierzându-se între diferitele personaje interpretate. Prin fiecare piesă , fiecare rol, ei au obligația să se arate demni de el.

Dar care el? Oho, el nu se poate explica prin cuvinte, el există din cele mai vechi timpuri, de la arenele în care gladiatorii se luptau pentru viața lor și ofereau spectacol de neuitat, la piesele de operă și muzică clasică, la primele piese de teatru fără de microfoane sau aparate sofisticate, iar în ultimul timp a devenit atât de măreț, oferă spectacole de neuitat, pline de momente emoționante și unice. 

Acum, se simte trist si necăjit , nu-și mai găsește scop, ar vrea să dispară, dar este imposibil, singura sa hrană sunt amintirile, iar această nostalgie îl disperă din ce în ce mai mult. Până când va rezista? Nu știe nici el, dar speranța de a se revedea măreț nu poate muri.

---

articol de Alex Francesco Dragone, Colegiul Național "Vasile Alecsandri"