Privitor ca la teatru

Arta a fost, este și va fi întotdeauna un bilet dus-întors către paradis; un mod profund prin care noi, ca oameni, putem să fim divini. Încă de la început arta a avut un cuvânt major de spus în dezvoltarea oamenilor. Mulți oameni de știință sunt azi de părere că abilitatea noastră de a inventa concepte imaginare ne-a ridicat de la stadiul de om al peșterii.

Literatura șlefuia moduri de gândire, arta vizuală era asociată cu clasele elevate. Teatrul era singurul „entertainment” de care se bucura omul de rând, un mediu care atrăgea laolaltă de la țărani și târgovetii, la aristocrați și regi. Referindu-ne la teatrul din zilele noastre , putem spune ca a fost și încă este o instituție esențială în evoluția individului. Teatrul dezvoltă sensibilitatea și creativitatea persoanei, trezindu-i emoții contrastante, de neuitat. Aprecierea pentru artiștii care știu atât de bine să iasă din propria lor piele și să interpreteze un personaj, de cele mai multe ori, o personalitate necunoscută lor, a început să scadă.

Cinematografia a început sa fie preferată teatrului, poate din cauza efectelor speciale sau doar pentru că teatrul e de "modă veche", iar filmul este considerat o evoluție a acestuia. Dar oare cum se pot compara emoțiile simțite într - o sală de spectacol cu cele dintr-o sală cinematografică? La teatru simți răsuflarea actorilor de pe scenă, le simți emoțiile pe care le au când își interpretează rolul, îi vezi atât de aproape, și parcă te scufunzi și tu în lumea lor, părăsind orașul tău atât de monoton. Oare aceste sentimente chiar pot fi uitate? Este posibil ca arta și cultura să fie lovite de indiferența lumii? Oare teatrul, aproape gol în ultimele vremuri, să îi fi pierdut popularitatea? De ce copiii nu sunt învățați de mici să meargă la teatru, să admire și să aprecieze actorii? De ce oare părinții nu le "fură" o oră din timpul de stat pe gadgeturile electronice pentru a-i duce să vizioneze poveștile copilăriei, să vadă personajele atât de aproape, să stea cu sufletul la gură în momentele culminante, iar apoi să se bucure de reușita protagonistului? Pentru că teatrul înseamnă atât de multe pentru noi și pentru că nu vrem ca interesul pentru acesta să se piardă ușor-ușor am venit cu o propunere: un club de teatru al școlii. Clubul nostru de teatru să fie scena unde elevii se dezbracă de inhibiții, prejudecăți și constrângeri, unde au ocazia să și exprime liber ideile și sentimentele, să își depășească limitele, să-și fructifice creativitatea, etc. Jucând diverse roluri, noi, elevii vom avea șansa sa ne cunoaștem mai bine pe noi înșine, să empatizăm cu ceilalți, trăind, pe rând, viața fiecărui coleg, care, la rându-i se tran­sformă într-un personaj al unei piese în care fiecare dintre noi se regăsește, așa cum zicea și marele nostru poet, Mihai Eminescu : "Privitor ca la teatru, Tu în lume să te-nchipui: Joace unul şi pe patru, Totuşi tu ghici-vei chipu-i, Şi de plânge, de se ceartă, Tu în colţ petreci în tine Şi-nţelegi din a lor artă Ce e rău şi ce e bine."

---

articol de Alex-Francesco Dragone, Delia Farcaș și Matei Boholțeanu

Colegiul Național "Vasile Alecsandri"