Cred că orice sportiv de echipă s-a putut „bucura”, pe tot parcursul acestei perioade de izolare, de o senzație de „gol” (și nu mă refer la golul care aduce puncte într-un meci, căci iată că un frate al acestuia, un altfel de gol, cel mai neplăcut gol, s-a decis să îi ia locul). A lipsit ceva. Tu ai lipsit de undeva. Alții au lipsit de lângă tine. E ca și cum, în încercareade a finaliza un puzzle complicat, nu ai mai reușit să găsești sub nicio formă ultima piesă. De parcă ți-a răpit-o cineva. Sau ceva.
În primă fază, confuzia a început să își facă simțită prezența, împreună cu neputința, dorul și tipicele întrebări: „de ce?”,„cum?”, „ce e de făcut?”. Coechipierii, meciurile, antrenamentele împreună, sala de sport – toate acestea erau noțiuni, locuri, persoane atât de dragi ție, dar de care a trebuit să te desparți atât de brusc. Nu după mult timp însă, ai trecut la fapte. Ai încercat să rezolvi problema, să potrivești o altă piesă. Ai început să faci exerciții acasă. Ai fost bucuros că o astfel de alternativă îți permite să te menții la capacitățile fizice maxime, ba poate chiar să evoluezi, să îți îmbunătățești tehnica, să devii mai puternic. În ceea ce mă privește, am reușit, pot spune, să privesc conceptul de „working out at home” ca pe o doză zilnică de motivație, ca pe un element-cheie al unei zile productive, fără plictiseală. Și, bineînțeles, rezultatele au fost pe măsura consecvenței, atât la nivel fizic, cât și pe partea mentalului. Totuși, golul nu a dispărut. În continuare, lipsea ceva, tu lipseai de undeva. Ceilalți încă lipseau de lângă tine.Pe fundalul unei pandemii extinse la nivel global, toate aceste lucruri au fost și încă sunt destul de greu de confruntat.
Dar iată că, încetul cu încetul, confuzia a început să se retragă, fără ca noi să ne putem da seama. Într-o oarecare măsură, fiecare dintre noi a reușit să facă față tuturor momentelor dificile. Da, noi. Departe, dar împreună. Diferiți, dar la fel. Întâi speriați, apoi mai curajoși ca niciodată.
Cum a fost posibil? Pentru mine (și sunt convinsă că și pentru mulți dintre sportivii care citesc acum aceste rânduri), timpul a trecut mai frumos și mai ușor păstrând legătura cu echipa,urmărind partide memorabile din confortul propriei sufragerii și continuând a căuta și a pune în practică metode interesante de a face mișcare acasă. Toate acestea mi-au alimentat și mai mult nerăbdarea de a pune mâna pe minge, dorul de a sărbători o victorie bine meritată și dorința de a revedea oamenii frumoși cu care mi-am petrecut o bună parte a ultimilor ani, dar tot ele m-au făcut, în același timp, să prețuiesc toate aceste întâmplări ale trecutului și să le primesc, mult mai conștientă și mai pregătită fiind, pe cele din viitor. Drept dovadă, bucuria a fost foarte mare când, în urma treptatelor relaxări, a fost posibil să-mi revăd o parte din coechipiere (respectând măsurile de protecție ale timpului respectiv, cum sper că ați făcut și voi=) #staysafe)pentru o micuță sesiune de alergare. Iată că „golul” meu a început să se umple. Încet, dar sigur. Cu precauție, dar, în același timp, cu o fermitate pe care nu am mai simțit-o până atunci. Și procesul este încă în desfășurare.
Acum, singurul lucru de care aș mai avea nevoie, singura piesă care mai lipsește din completarea complicatului puzzle este, în mod ironic poate, un gol. Un gol care să îl completeze pe un altul. Și da, de această dată mă refer la golul din sport. O pasă primită de la cineva de lângă tine, o săritură în aer, un zgomot al mingii care lovește plasa, urmat de confirmarea văzută cu propriii tăi ochi și de fluierul arbitrului. Atât. Nimic mai mult, nimic mai puțin. Cine ar fi crezut?
Sunt convinsă că au existat multe „goluri” pentru fiecare dintre noi, fie că facem sau nu parte din lumea sportului. Cert este că așteptarea noastră îndelungată va fi, la un moment dat, răsplătită, în cazul în care nu a fost deja. Să fim optimiști. Este cea mai bună armă.
articol de Irina Iancu, Colegiul Național "Gheorghe Vrănceanu"