”Mă simt singur”. Cu siguranță, orice sportiv de performanță, a avut acest gând măcar o dată. Totodată, sunt sigură că acesta a auzit, cu timpul, oameni care insinuează că ceea ce face el este doar o distracție.
Un om care nu practică sport nu are de unde să știe munca din spate. Totuși, dacă nu aparții lumii sportului și citești acest articol, sper să te ajut să înțelegi, iar dacă ești sportiv, te asigur că vei citi ce urmează și te vei simți mândru.
Începutul este cel mai greu. Acomodarea, trecerea de la o copilărie normală, în care prioritatea noastră era jocul cu păpuși sau mașinuțe, la una în care ”păpușa” si ”mașinuța” au devenit minge, armă sau, în unele cazuri, chiar propriul corp, nu este deloc ușoară, aceasta inițial fiind, într-adevar doar o distracție. După amuzament, începe perioada gândurilor, în care majoritatea considerăm că ar fi mai bine să lăsăm sportul și să fim precum ceilalți copii. Ei bine, aici mulți cedează.
În cazul in care am trecut de aceste probe, urmează binele, combinat cu răul. Apare competiția reală, care înseamnă pregătire fizică, tactică, cantonamente, turnee, campionat. Odată cu aceastea apar eșecurile inevitabile, tribuna care judecă, accidentările, dar și adrenalina, fericirea datorată unei victorii, experiențele pe care nu le-ai fi putut acumula fară sport, prietenii noi și schimbările fizice. De obicei, acest stadiu este atins în timpul adolescenței, fiind cea mai grea perioadă. Prietenii care nu sunt sportivi te uită, nu te înțeleg și te judecă. În unele cazuri, profesorii de la școală/liceu sunt neînțelegători și fac acest echilibru sport-școală și mai dificil de întreținut. Odată cu rezultatele mai slabe, vine conflictul cu părinții din care rezultă și mai puțin timp liber. Ca urmare, programul zilnic al unui sportiv este somn, școala, antrenament, teme, somn.
Acum, cu siguranță vă intrebați cum un sportiv reușeste să treacă peste aceste obstacole și să continue, deși apare, câteodata, gândul de a renunța. Pentru a vă lămuri, am rugat mai mulți adolescenți, sportivi de performanță, să-mi răspundă la întrebarea:
”Ce te-a făcut să nu renunți la sport până in prezent?”
o ”Sportul este sursa de unde îmi iau fericirea. Nu contează dacă e de echipă sau invidual, dacă e de performanță sau nu, orice aș face, simt ca mă ține in priză și nu mă lasă niciodată să renunț. Făcând sport de performanță am avut deseori gândul de a renunța, dar mi-aș fi făcut cel mai mare rău si aș fi regretat la maxim. Sportul mi-a acordat o dezvoltare fizică, dar si psihică, făcandu-mă mai matur.”
o "Viața de sportiv mi-a adus în cale mai mult decât competiții, cantonamente, emoții sau înfrângeri. Ea m-a ajutat să întâlnesc oameni minunați, care azi au ajuns sa îmi fie prieteni, pe care îi văd ca fiind parte din familie. Ce se creează între coechipierisau între practicanții unui club este ceva unic, o legătură care durează pe viață,chiar dacă timpul va pune la încercare această conexiune. Deci, pot spune că pentru mine, factorii care au influențat întreaga mea viața și care m-au făcut să nu renunț la sport până in prezent sunt prietenii mei. Acei oameni care mă făceau să vin la antrenamente cu mai multă bucurie și voință, oamenii care îmi aduceau aminte că pot, oamenii care erau de partea mea oricare ar fi fost rezultatul unei competiții sau comentariile unei tribune întregi. Acești oameni sunt motivul pentru care eu astăzi încă practic sport cu același entuziasm pe care îl aveam in prima zi când am intrat in sală.”
o ”Pe mine, în mare parte, m-a ajutat colectivul. Din punctul meu de vedere, acesta joacă un rol foarte important în viața unui sportiv. Dacă te simți bine, integrat în mediul în care practici sportul, acest lucru te ajută să continui ceea ce faci. De asemenea, m-a ajutat și gândul că odata ce practic un sport, duc o viață mai sănătoasă și mă simt mai bine din punct de vedere psihic si fizic.”
o ” Dorința de a evolua continuu. În 8 ani de sport de performanță am ajuns la un nivel personal pe care nu credeam căîl voi atinge vreodată. Oamenii sunt ființe care se pot dezvolta non-stop, fără a exista un prag maxim. Daca m-aș fi lăsat de sport, mi-aș fi oprit evoluția constantă de care am dat dovadă, atât pe plan fizic, cât și pe plan emoțional/psihic. Totodată, momentele speciale, prieteniile legate cu oameni frumoși, antrenamentele extenuante dar făcute din suflet, rezultatele de care am dat dovadăși viața aceasta plină de cantonamente, plecări, meciuri și antrenamente, m-a ajutat să descopăr lumea într-un mod inedit, pe care nu l-aș inlocui pentru nimic. Sportul face parte din mine și cum aș putea eu să renunț la o parte din mine, cum?”
o ”Când am început acest sport nu mă gândeam vreodată că mă voi îndrăgosti de el. Era un simplu amuzament și o activitate extrașcolară,pânăîn momentul în care au început turneele, cantonamentele și deplasările lungi alături de antrenori și de iubitele mele colege de echipă. Ce m-a făcut să nu renunț la sport pânăîn prezent? E simplu! Toată acea atmosferă din sală când reusești să-ți ajuți echipa și tribuna este în extaz, toată adrenalina din timpul meciurilor, colegele mele cu care mereu am avut momente minunate. Am ajuns ca la 15 ani să mă mut de acasă, în alt oraș, doar datorită faptului că iubesc prea mult acest sport și pentru căîmi doresc o carieră din asta.”
articol de Cristiana Tăbăcaru, Colegiul Național "Ferdinand I"