Comuniunea (r)OM(ân)ULUI cu natura

În literatura autohtonă uniunea dintre om și duhul lumii înconjurătoare este un motiv recurent, adesea urcând o treaptă și având centrate în jurul său întregi opere. În fapt, noi suntem singurul popor care a găsit în natură un prieten îndeajuns de îndrăgit ca să creem o întreagă specie literară despre ea. Doina este un produs unicat românesc, cu care ne mândrim mult, mult prea puțin.

Cu tot cu lumina extra-conservatoare în care ne este pusă literatura de către actualul sistem de învățământ, este uimitor cât de apropiați au fost lăutarii și scripcarii români din secolele trecute, de școli de gândire estice, cum ar fi taoismul sau budismul. 

Haideți să analizăm puțin această asemănare. În primul rând, taoismul nu are un Dumnezeu propriu-zis. Nu există nicio ființă care să stea în spatele realității, nu există un sens moral al vieții. Au, totuși, o deitate non-conștientă, din care izvorăște totul. Se numește Dao, ceea ce tradus înseamnă exact natură. Oamenii sunt sfătuiți să trăiască după regulile acestei forțe și, în schimb, le este promisă fericirea.

Există multe interpretări ale taoismului, dar eu o prefer pe cea filozofică deasupra părții religioase. Și astfel, această idee aduce răsunător de tare a ceva ce ar spune Camus, părintele absurdismului. Parafrazându-l pe Laozi; nu pumnii și nici vorbele nu vor sparge bolovanul greutăților aferente simplei existențe, și nu vor face decât să ne obosească și să ne deznădăjduiască; dar trebuie să fim ca apa, care curge și curge nederanjată de nimic, care în cele din urmă roade piatra care îi stă în cale. Să fim una cu natura, care își urmează cursul, o forță veșnic neschimbată. Înfruntând toate provocările și necazurile pe care le aruncă viața la noi, cel mai bun mod de a riposta este să... nu ripostăm. Să devenim nepăsători, neinteresați de ceea ce se întâmplă în jurul nostru. Și atunci, problemele ni se vor rezolva singure sau vor dispărea, zdrobite de indiferența cu care le abordăm. Pentru Laozi, aceasta este fericirea.

Să ne întoarcem însă la „țăranul român” (urăsc expresia asta din cauza romanțării idioate a sa de către naționaliștii de duzină și dacomani, dar în acest context este exact despre cine vorbim; scripcarii și poeții satului românesc erau ciobanii și lucrătorii pământului) și la doina sa. O altă trăsătură definitorie a acestei specii este amarul eului liric, cauzat de o varietate de surse valide de tristețe, și nu doar la genericul eșec în dragoste. Întotdeauna acesta se adresează naturii mai mult decât ca unui prieten. 

Natura este singura căreia românul își permite să își verse tristețea, este mai mult decât un prieten, mai mult decât un iubit sau un frate. Cine este, oare, mai presus decât toate acestea? Cine știe totul despre noi și cui ne adresăm în legătură cu orice.

Există două răspunsuri, care sunt simultan doar unul. Întâi, noi înșine. Noi știm totul despre noi și nouă înșine ne spunem totul despre tot involuntar, pentru că suntem conștienți și gândim. Trebuie să devenim una cu natura? Strămoșii noștri se nășteau așa! Se adresau ei la fel cum ar fi vorbit singuri pentru că nu vedeau diferența dintre cele două cazuri. Și chiar când nu era vorba de doine, avem dovezi atât teoretice cât și palpabile că, la bază, elementul nostru este acest Dao. Priviți doar așa: câți dintre bunicii noștri de la țară nu trăiesc încă în acest mariaj cu lumea înconjurătoare? Ca popor (atenție! Vorbesc strict de popor și nu de populația parazitată, vorbesc despre etnicii români) iubim animalele și copacii, văile, colinele și munții care ne înconjoară. 

Al doilea atotcunoscător al lumii interioare a fiecăruia este Dumnezeu. Nu este mult de adăugat la această afirmație, doar de notat această paralelă între două religii care nu s-au intersectat decât foarte târziu. Atât în creștinism cât și în taoism, natura este o manifestare a unei forțe creatoare.

Să privim tot ce am citit până acum și să îl punem în contextul vieții noastre moderne. Astăzi pădurile verzi sunt înlocuite de coloșii gri de beton care sunt blocurile comuniste. Seara nu mai ești în vârful dealului, că ești frânt de oboseală și tot ce vrei este să te afunzi în pat. Am poluat apele și am stricat munții defrișându-i. Ce legăturî mai avem cu natura? Am aruncat la gunoi un cadou pe care nu îl meritam, și avem idioțenia și îndrăzneala să ne întrebăm de ce fericirea noastră este transparentă! 

Putem să ne întoarcem, însă, la rădăcinile noastre. Sângele apă nu se face și natura este parte din sângele poporului nostru. Nici măcar nu este nevoie de o schimbare la față gigantică, nu sunt destul de idealist încât să propun vreo schimbare a structurii societății (deși aș da multe ca să văd toate blocurile comuniste dărâmate). Doar petreceți o perioadă în vacanță departe de oraș, cu oameni pe care îi tolerați sau singuri. Creați-vă un spațiu de evadare din zbuciumul vieții urbane, de hrănire a sufletului în natură. Nu vă veți fi simțiți niciodată mai împăcați cu voi înșivă decât după așa ceva. Pentru unii pot fi destul trei zile, pentru alții mai mult, depinzând de cât de deschiși suntem la schimbare. Dar aceasta va apărea negreșit. E un lucru natural.

Majoritatea adevărurilor nedemonstrabile de logică se pot confirma prin faptul că mai multe culturi care n-au avut tangențe au dezvoltat aceleași credințe. În acest caz, românul și gânditorii asiatici au ajuns la aceleași concluzii. De multe ori fericirea nu vine din ore întregi de introspecție, nici din relații interumane sau reușite personale. Adesea, tot ce ne trebuie este să ne uităm la stele, să ascultăm păsările și susurul apelor, să simțim adierea răcoroasă a vântului. Să ne lăsăm absorbiți de natură și să nu uităm că, la urma urmelor, nu suntem altceva decât niște animale care pot gândi.

---

articol de Matei Boholțeanu, Colegiul Național "Vasile Alecsandri"