Nuci în zodia scorpiei. Astăzi e duminică. Mai precis, una din acele duminici, iar gândul nu prea îmi dă pace cât timp stau la slujbă. S-ar putea zice că după doi ani de când practicăm acest obicei, trebuia să mă fi obișnuit, dar nu este deloc adevărat. De fiecare dată, în ultima duminică a lunii, când mergem la oamenii ACEIA în vizită, simt că îmi voi pierde cumpătul și voi trânti paharul cu suc de parchetul lor imaculat, sau mai bine, pe covorul lor persan de o sută de ani care pun pariu că nici măcar nu e veritabil. Dacă nu ar fi mama, probabil că nici nu m-aș duce, dar ea insistă că trebuie să merg și să le arăt ce domnișoară deșteaptă, frumoasă și educată sunt eu.
Aiurea! De parcă le-ar păsa lor vreodată. Acum merg cu tata spre mașină, căci slujba s-a terminat. Ne-am despărțit de mama, care a luat-o pe jos, spre casă. E foarte frig, deși soarele strălucește, iar cerul e senin. Vântul doar adie înghețat, aruncându-mi în față câteva șuvițe rebele, ce s-au desprins din coada împletită de mama. Tata conduce, iar eu stau pe scaunul din dreapta lui. Rămânem tot drumul în tăcere, e ca un fel de lege a noastră, nu de alta, dar îți cam piere cheful de a discuta când știi înspre cine te îndrepți. În timp ce parchează pe aleea din fața casei LOR, îmi întorc capul spre el. E încordat, evident, nici lui nu îi surâde situația. Cât despre casă, majoritatea ar spune că e o locuință chiar drăguță, un conac boieresc renovat, de la sfârșitul secolului XX, dar mie mi se pare urâtă rău. Intrăm pe poarta special lăsată descuiată pentru noi, și un câine mare(cred că e un Doberman) începe să latre. Ce potaie antipatică! Când intrăm în casă, ne întâmpină o voce stridentă , înțepată și pițigăiată de femeie, și sinceră să fiu, nu am cunoscut o persoană căreia vocea să i se potrivească mai bine decât ei.
--Bine ați venit, copii!
Și apoi ne dă fiecăruia câte un sărut pe ambii obraji. Frate, cred că mi-a rămas niște ruj pe față. Încerc finuț să mă șterg, dar parcă ea știe și se întoarce spre mine, aruncându-mi o privire, așa încât renunț la idee. Simt că mi se face greață de la atâta entuziasm.
--V-am pregătit o grămadă de mâncare: ciorbă de perișoare, sarmale, friptură, iar la desert am o surpriză pentru voi.
„O surpriză”…probabil se referă la budinca aia a ei deosebit de dulce și grețoasă (la fel ca restul mâncărurilor, de altfel). Trebuie să mă forțez tare de tot ca să iau câte o înghițitură din fiecare, cu toate că nu mănânc nimic duminica dimineața. Ne așezăm la masa deja pregătită, supraaglomerată cu cristaluri și veselă de porțelan. Parcă stă să se rupă, pe bune dacă nu! Între timp, vine și soțul ei, care de când îl cunosc eu nu cred că a spus cinci propoziții întregi, și totuși mă face să mă simt precum cea mai mare ratată. Țin minte că le povesteam odată, printre primele vizite pe care le făcuserăm, despre cum sunt eu în clasă cu fiica unei profesoare și cum din cauza asta am luat locul II, pentru că tipa mi-a încheiat media 8, ca să fie fi-sa pe locul I. Și tot ce a spus el a fost: „Tatăl tău a fost mereu primul”. Cum spuneam, m-am simțit precum cea mai mare ratată în viață. Și știu că nu pare cine știe ce, dar eu am fost acolo și știu cum a spus-o. Între timp, toată lumea mânca în liniște, nimeni nu spunea nimic. Eu mă chinuiam să iau câte o înghițitură din fiecare fel de mâncare, dar ca prin minune se mai găsea ceva cu care să fiu servită. Când am văzut budinca aia „surpriză” am oftat ușurată și, de fericire că am scăpat, am luat chiar două guri și i-am zis că e foarte gustoasă. De acum la fiecare vizită vom mânca budincă, fără doar și poate, i-am citit-o femeii în priviri. Și tata știa asta și de aceea îmi aruncă o privire ofticată peste masă, iar pe mine mă pufnește râsul. Femeia se uită la mine de parcă cine știe ce delict am comis, dar eu aleg să o ignor.
Acum urmează cea de-a doua parte a vizitei care, credeți-mă, se ghidează numai după legea lui Murphy care afirmă: „Dacă ceva poate să meargă prost, va merge”. Eu și cu tata ne încurajăm reciproc din priviri, în timp ce el se îndepărtează cu bărbatul pentru a sta la un spritz, în altă cameră (deși tata îi spune de fiecare dată că este cu mașina și de aceea nu poate consuma alcool), iar eu rămân cu ea. Stăm în tăcere câteva minute, iar suspansul devine agonizant. Oare ce mă va mai întreba de data asta?
-- Cum mai e clasa a IX-a? Vorbește pe un ton plat, fără inflexiuni și îmi creează impresia de lipsă totală de interes.
--Sinceră să fiu, îmi place foarte mult la școala. Mă înțeleg foarte bine cu colegii, am o mulțime de prieteni. Mereu ieșim împreună, la film, la teatru, în parc, uneori mai mergem și la concerte sau petreceri.
--Deci să înțeleg că de învățat nu prea îți place să înveți. Dacă te-ai pune cu burta pe carte, poate ai putea intra și tu facultatea de Medicină, ca mine și bunicul tău. După ce spune asta îmi aruncă un zâmbet fals, iar eu îi răspund cu un zâmbet și mai fad.
--De fapt, nu voiam să mă laud, dar sunt prima din clasă. Ar vrea să mai spună ceva, dar se dă bătută.
--Și unde petreceți Anul Nou? Dacă nu aveți nimic programat, poate poți veni în vizită la noi, tu și tatăl tău, desigur. Ba bine că nu! Și odată cu întrebarea îmi aruncă o privire ușor răutăcioasă care dezvăluie profunda aversiune pe care o are pentru mine. Uneori mă întreb dacă încearcă măcar să o ascundă, sau invers chiar, vrea cu orice preț să îmi arate cât de mult o deranjează prezența mea. Sau mai degrabă existența mea.
--Cred că avem ceva programat. De fapt, țin minte sigur că tata a spus că ne vom petrece Sărbătorile cu părinții mamei. Deja am vorbit cu ei și chiar mâine vom merge la ei și vom sta acolo până la sfârșitul vacanței.
În timp ce îi povestesc, începe să se se schimbe la față. Cred că vrea să mă otrăvească numai din priviri. Slavă Domnului că exact în acel moment se întoarce tata! E clar. Avem o conexiune tată-fiică foarte puternică. Mereu simte când am nevoie să mă salveze din vreo încurcătură. Ca atunci, în clasa I când eram la serbarea de Crăciun și mi-am uitat versurile de la poezie, iar tata, care era chiar în fața mea, mi-a șoptit cuvânt cu cuvânt tot ce aveam de spus. Spune că îi pare foarte rău, dar că trebuie să plecăm, nu de alta, dar îl așteaptă soția acasă. Se întoarce brusc pe călcâie, mă ia de mână și ieșim amândoi pe ușă. În secunda în care suntem în afara porții oftăm amândoi ușurați și începem să râdem, în timp ce intrăm în mașină și plecăm cât mai repede de acolo. Pe drum spre casă, ne uităm unul la altul, iar eu zic:
--Am trezit scorpia.
--Am trezit-o.
În final, ajungem și noi acasă, unde ne întâmpină un miros delicios de mâncare. Mama e în bucătărie, fredonând un cântecel vesel în timp ce pregătește masa. Tata îi dă un sărut pe frunte, iar ea îmi dă o îmbrățișare strânsă și ne întreabă:
--Ce-i cu fețele astea lungi la voi? Lasă, stați la masă. Cred că de foame sunteți așa supărați. Noi aprobăm fericiți din cap și ne așezăm la masa simplă, dar frumos aranjată. În timp ce mâncăm, ii povestesc că femeia (da, știu, mă încăpățânez să nu îi spun bunică) m-a întrebat unde sărbătorim Anul Nou, care apropo, este în două zile, și dacă am vrea să venim la ei, desigur, doar eu și tata..
--Nu îmi place deloc cum te tratează, îi spun mamei. Nu cred că ar mai trebui să mergem sau să vorbim cu niște oameni care te desconsideră în felul acesta, care fac abstracție de existența ta.
--Poate că nu ar trebui, dar sunt în vârstă și au nevoie de un sprijin, de cineva cu care să mai discute. Fii sigură că suferă și ei. Abia dacă își văd copilul o dată pe lună, după 15 ani în care nu au mai vorbit deloc.
Nu mai am ce răspunde la asta. M-a făcut să mă înmoi și acum chiar că îmi e milă de acei bătrânei singuri. De fiecare dată pățesc la fel. Și de-asta, de fiecare dată, în ultima duminică a lunii sunt din nou pe Str. Nucului, nr. 9, în fața porții lor de la intrare.
--Mă deranjează cum te privesc oamenii uneori, îi spun mamei mai târziu în seara aceea, în timp ce ea îmi piaptănă părul și mi-l împletește în codițe. Mi se pare că te judecă, fără a știi cine ești. Fără a-ți cunoaște familia, cultura, tradițiile.
--E adevărat, oamenii mă judecă. Te judecă și pe tine. Știu că vei spune că nu, dar e imposibil să nu fi observat și tu privirile colegilor tăi, șușotelile, sau râsetele. Nu ai cum să faci abstracție de toate aceste lucruri, pentru că fac parte din realitatea noastră imediată la care, fie că vrem, fie că nu, ne raportăm. Dar imaginează-ți o lume, în care toate acestea nu ar mai exista, o lume fără prejudecăți, unde toți oamenii ar fi acceptați indiferent de nume, îmbrăcăminte, grai, culoarea pielii, religie, tradiții. Pentru asta trăiesc eu, pentru asta lupt. Pentru asta a luptat și tatăl meu, când m-a trimis la liceu, la oraș și mai apoi, la universitate.
--Dar cum am putea reuși acest lucru? Mentalitățile oamenilor sunt cel mai greu de schimbat, iar ei sunt plini de prejudecăți. Tot ce este diferit este deranjant, tot ce le este străin din punct de vedere cultural, trebuie marginalizat.
--Fiecare luptă pentru acest vis, în felul lui. Cu timpul, îl vei descoperi și tu pe al tău, de aceea te-am crescut atât în tradițiile familiei mele, cât și în tradițiile tatălui tău. Ți-am dat opțiunea de a alege cine vrei să fii. Am îmbrățișat-o înainte de culcare și am adormit în minte cu acest gând: „alege cine vrei să fii”.
Dimineața următoare când mă trezesc, îmi pregătesc bagajele pentru plecare. Aproape mereu ne petrecem Anul Nou cu părinții mamei, care locuiesc într-o comună pitorească de deal. După ce luăm micul dejun, punem bagajele în mașină și pornim la drum, căci din București până acolo facem cam 4-5 ore de mers. Abia aștept să ajung. Iubesc veselia acestor oameni și poveștile lor și hainele lor colorate. Și îmi lipsește foarte mult atmosfera din casele lor. Îi povestesc asta și mamei care stă pe scaunul din față, în dreapta tatei.
--O ai în sânge, spune ea. Așa cum ai și muzica. În familia noastră, de generații întregi toți bărbații sunt lăutari. Bunicul tău este lăutar, la fel cum și străbunicul tău a fost, ca și toți cei dinaintea lui.
--Să știi că nu a fost deloc ușor să îl conving pe bunicul tău să mă lase să o iau de soție pe fiica lui. Și la asta râd amândoi, amintindu-și cu drag acele vremuri.
--E adevărat, să știi, sunt prima femeie în generații întregi care nu se căsătorește cu un lăutar. Într-un fel, am cam stricat tradiția. Dar a meritat, iar mama zâmbește uitându-se mai întâi la tata și apoi la mine. Când în final ajungem, avem parte de o primire foarte călduroasă. Suntem îmbrățișați strâns, iar bunicul, cu toate că nu mai sunt la fel de ușoară ca atunci când eram mică, mă ia și mă învârte în aer.
--Bunicule, bunicule, îi zic și mă simt ca un copil mic. Îmi mai spui povești? Despre lăutari și despre cum ai cunoscut-o pe bunica și despre mama când era mică, așa ca mine.
Îmi place cine sunt în locul acesta. Mă simt întreagă, mă simt acasă, iar graiul lor nu-mi e străin. Mă simt specială, apreciată și iubită. Sigur că imediat ce bagajele sunt așezate în camera de oaspeți, suntem poftiți la masă alături de o familie numeroasă, mătuși și unchi, verișori și verișoare. Totuși, mama rămâne cea mai frumoasă dintre copiii bunicului: silueta suplă și zveltă, părul des și negru, ochii căprui, blânzi și chipul senin cu trăsături frumoase, o transformă într-o zână cu ușoare accente tribale. Toate celelalte surori ale mamei sunt căsătorite cu bărbați din sat și își au propriile case și familii. Majoritatea și-au trimis copiii la oraș ca să învețe carte, dar băieții mențin tradiția și încep să învețe meșteșugul cântatului de la 9-10 ani, pentru a duce tradiția mai departe. Îl rog pe bunicul, care este unul din cei mai cunoscuți și înstăriți lăutari din toată zona, să îmi povestească despre cum a început el a cânta.
--E mult de atunci, dar țin minte perfect când tata mi-a cumpărat primul instrument: un țambal. M-am minunat mult privind la el. Știam că voiam să învăț a cânta la el, la fel ca tatăl meu. La început nu eram prea priceput, dar îmi plăcea mult să repet. Cu timpul am devenit mai bun, dar niciodată nu mi-am pierdut minunarea aia de când am văzut țambalul prima dată. De fiecare dată când cânt o simt. E acolo. Și se bate cu mâna în piept în dreptul inimii. Apoi, deodată, la un semn al lui, muzica începe și cu toții dansăm într-o învălmășeală de rochii lungi și colorate, de cântece vesele și hore. Mama e îmbrăcată acum în tradiționala fustă și bluza viu colorată ce i se potrivesc atât de bine. Are părul prins în codițe împletite și arată ca o copiliță; în acest spațiu familiar ființa ei se manifestă plenar, iar ea trăiește sentimentul fericirii depline. Cu toții sunt fericiți, în obrajii lor răsar trandafiri. Totul e energic și alert, iar eu sunt prinsă în amalgamul acela de oameni, în haosul de frumusețe frustă. Dar în dansul dezlănțuit, privirea îmi este atrasă de o siluetă: un bărbat înalt, sprijinit de tocul ușii. Tatăl meu. El însă nu aparține acestei dimensiuni și dintr-o dată, sufletul meu se desprinde insesizabil, dar dureros, de această lume a jocului și a dansului. Sunt o ființă dezrădăcinată. De aceea, eu nu mă voi regăsi niciodată complet într-o singură cultură, căci eu aparțin amândurora în egală măsură. Și, în acel moment, alesesem ce voi fi. Eram deja. Eu eram puntea dintre două culturi fundamental distincte, eram cheia spre armonie și înțelegere reciprocă, simbol al contopirii dintre două firi aparent disparate.
de Maria Teodora Busuioc, Colegiul Național "Gheorghe Vrănceanu"